iasi 365 2018 logo 4

 

Pedeapsa capitală: rău necesar sau practică învechită?

Pedeapsa capitală: rău necesar sau practică învechită?

 

marikoLa sfîrșitul verii, trupul neînsuflețit al unei tinere este găsit în pădurea Otopeni. La scurt timp, ea este identificată ca fiind Yurika Masuno, o studentă niponă venită în România pentru a preda limba japoneza. Principalul suspect în acest caz, Vlad Nicolae, a fost arestat la doar două zile de la comiterea crimei. Mai tîrziu, probele ADN aveau să dovedească cu certitudine că el este ucigașul. Pe lîngă controversele apărute în presa niponă legate de siguranța cetățenilor străini în România și probleme generate de mafia taxiurilor de pe aeroportul din București, cazul tinerei studente aduce la lumină o problemă mult mai delicată și greu de dezbătut. Deoarece s-a dovedit că agresorul ei mai este vinovat și de un alt omor și de o serie de violuri și tîlhării, trebuie să ne punem o întrebare serioasă: cît de dure trebuie să fie pedepsele pentru a preveni astfel de situații în viitor? Dacă mergem puțin mai departe, ea se poate rezuma la „este pedeapsa capitală o soluție?”

 

Este foarte dificil de dat un răspuns clar și definitiv la întrebare. Nu puțini la număr au fost filozofii și apărătorii drepturilor omului care au dezbătut, și încă mai dezbat tema, fără a fi ajuns la un consens. A condamna un om la moarte pentru acțiunile sale ridică serioase probleme, atît din punct de vedere moral, cît și legal. Argumente sunt numeroase, atît pro cît și contra și doar prin înțelegerea lor putem merge spre un rezultat convingător. O parte din răspuns poate veni prin studierea istoriei și evoluției tuturor formelor de execuție pe care oamenii le-au practicat de la începuturile civilizației, pînă în prezent. Astfel, propun să începem discuția printr-un scurt istoric al pedepsei capitale, trecînd în revistă principalele momente ale evoluției sale.

 

Argumentul Istoriei

În istoria omenirii, execuția a fost folosită pentru a pedepsi infractorii și a elimina adversarii politici în aproape toate societățile. Disputele dintre comunitățile primitive erau adesea rezolvate prin „vendete”. Acte de răzbunare sîngeroase, ele izbucneau între două familii sau triburi rivale din dorința de a primi compensație pentru o crimă sau o insultă și se terminau de multe ori cu eradicarea completă a uneia dintre tabere. Vendetele au apărut din primele momente ale istoriei, atunci cînd execuția era văzută nu doar ca o formă de pedeapsă, ci și ca o răzbunare sau ca o încercare de a împiedica viitoare violențe. Execuțiile primitive erau, de cele mai multe ori, spectacole brutale de tortură, organizate în locuri publice. Arderea pe rug, crucificarea, lapidarea, evișcerarea, sfîrtecarea îndelungată și tragerea în țeapă era doar cîteva dintre metodele utilizate.

Pe măsură ce societățile umane au evoluat în monarhii și republici timpurii, pedeapsa cu moartea a căpătat rădăcini adînci în sistemele judiciare ale civilizațiilor noi apărute. Primele coduri de legi, cum ar fi codul lui Hammurabi sau Torah din legea iudaică, au stabilit relațiile dintre diferitele clase ale unei societăți, precum și pedepsele pentru numeroase infracțiuni. Pedeapsa cu moartea era folosită adesea în lumea romană și islamică.

În Europa medievală, înaintea apariției închisorilor moderne, execuția era utilizată ca una dintre principalele metode de pedeapsă. În timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei, se estimează că ar fi fost executați aproximativ 72.000 de oameni. Infracțiunile care erau prevăzute cu pedeapsa capitală variau de la cele mai severe (omor, trădare, spionaj), pînă la cele mai banale. În Anglia secolului 19 existau aproximativ 160 de infracțiuni condamnabile la moarte, printre care furtul din magazine și tăierea copacilor dintr-o zonă publică.

Principalele metode de execuție în timpul dinastiei chineze Tang au fost decapitatea (folosită de cele mai multe ori în cazuri de trădare sau rebeliune) și strangularea (pedeapsa recomandată pentru trădarea familiei, răpirea cu itenția de a vinde în sclavie sau desecrarea mormintelor). În mod straniu, mulți condamnați preferau metoda mult mai inconfortabilă a stragulării deaorece ei credeau că trupul lor este un dar care trebuie returnat intat la moarte. Tot în ceeași zonă, persoanelor importante din stat li se oferea posibilitatea de a se sinucide pentru a evita o execuție.

Apariția și dezvoltatea statelor moderne, precum și introducerea noțiunii de drepturi naturale au avut un impact major asupra evoluției pedepsei capitale. Înființarea foțelor de poliție și a penitenciarelor a determinat o reducerea a numărului execuțiilor, care acum erau folosite doar în cazurile grave.

Pe parcursul secolului XX, execuția a fost practicată adesea în teatrele militare pentru a păstra dișciplina în rîndul soldaților. Dezertorii, lașii sau trădătorii erau condamnați la moarte prin pluton de execuție. De exemplu, în timpul celui de-al doilea război mondial, sovieticii au executat aproximativ 150.000 de dezertori. Regimurile totalitatea au folosit pedeapsa capitală ca o metodă eficientă de opresiune politică. În anii 1937 și 1938, epurările politice ale lui Stalin au ucis aproximativ 1 milion de cetățeni sovietici. La fel de sîngeroase au fost și crimele comise de liderul Chinei, Mai Zedong, în timpul preluării puterii în 1949.

Astăzi, majoritatea statelor lumii au abolit pedeapsa capitală în totalitate sau parțial, în cazul crimelor deosebit de grave. În Europa, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene interzice folosirea pedepsei cu moartea. Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat în 2007, 2008 și 2010 o rezoluție care cere abolirea pedepsei cu moartea. Cu toate acestea, aproximativ 60% din populația lumii locuiește în tări care execuția încă mai practică. Printre acestea se numără unele dintre cele mai populate națiuni din lume, cum ar fi Statele Unite (unde pedeapsa capitală se folosește în 33 dintre state), China, India și Indonezia.

Cea mai importantă lecție pe care trebuie să o reținem este că pedeapsa cu moartea și-a avut rolul în istorie, în timpul civilizațiilor timpurii și a marilor conflicte. Dar astăzi, prin introducerea sistemelor legislative moderne, precum și prin îmbunătățirea condițiilor de viață ale oamenilor, execuția devine din ce în ce mai rar folosită. Moralitatea folosirii ei trebuie pusă permanent în discuție pentru a evita abuzurile.

Argumentul moral

În doctrina drepturilor naturale, ideea cum că un om își poate pierde dreptul la viață ca urmare a acțiunilor sale reprezintă un puternic argument legal în favoarea pedepsei capitale. Cu toții suntem locuitorii unei națiuni ale cărei reguli le respectăm pentru a primi în schimb protecție și siguranță. Deoarece omul este cel mai mare dușman al omului, acest tip de gîndire i-a împins pe oamenii timpurii să se adune în formele primitive de organizare socială. Ne așteptăm ca legile societății în care trăim să ne apere în fața potențialelor amenințări din partea semenilor noștri. Și din această cauză, opinia publică devine revoltată la auzul cazurilor macabre, asemănătoare cu cel al studentei japoneze. Astfel, ne simțim amenințați atunci cînd unul dintre noi încetează să mai respecte regulile care ne-au oferit impresia securității. În astfel de situații, societatea merge spre de a elimina elementul perturbator pentru a ajunge, din nou, la echilibrul inițial. De cele mai multe ori ea este mulțumită în a-și izola membrul proscris, în speranța că el nu va mai avea ocazia să recidiveze. Dar, uneori, această soluție nu este suficientă. Problema securității devine esențială atunci cînd persoana acuzată de crime oribile, crime pentru care riscă să își piardă dreptul la viașă, va putea, într-un viitor îndelungat, dar sigur, să meargă pe străzile orașului ca oricare alt cetățean liber. Neîncrederea populației în abilitatea statului de a-și reintegra infractorii în societate ne-a determinat să căutăm alternative mult mai drastice. Aici își găsește rolul pedeapsa capitală: ca ultima soluția în lanțul judiciar.

Pe lîngă rolul ei ca pedeapsă finală, susținătorii execuției sunt de acord că ea are rolul de a descuraja incidente asemănătoare în viitor. Este probabil ca ei să aibă dreptate dar încă nu avem dovezi clare care să susțină argumentul. De cele mai multe ori, studiile și sondajele realizate pentru a scoate la lumină adevărul din spatele eficienței pedepsei capitale ca un instrument de descurajare a crimelor violente s-au sfîrșit cu rezultate nesadisfăcătoare sau contradictorii. Argumentul pro poate fi formulat astfel: „Dacă ucidem criminalii și nu există elementul descurajării, atunci am ucis niște criminali. Dacă, în chimb, îi lăsăm liberi și există elementul descurajării, atunci vom fi responsabiili pentru uciderea unor oameni nevinovați.” Cu toate este construit cu o logică puternică, el nu i-a în calcul elementul răzbunării. Pedeapsa capitală trebuie să împiedice crima, nu să o răzbune. Cazuri deosebit de grave, cum ar fi crimele în masă, cazuri în care sunt implicați minori,  cazuri de genocid, și altele, au tendința de a atrage opinia publică de partea victimelor în a cere pedepse pe măsura faptelor. Astfel, pedeapsa capitală își pierde mult din rolul justițiar, ea devenind doar un instrument de răzbunare. Iar, pînă la urmă, cine poate spune cît de gravă trebuie să fie o crimă pentru a atrage asupra ei sentința suprema? Poate orice crimă să justifice execuția vinovatului? Gandhi a spus că „un ochi pentru ochi va face ca întreaga lume să orbească.”

Un argument puternic în defavoarea pedepsei cu moartea este oferit de potențialele erori judiciare. Înainte ca tribunalele să aibă acces la tehnologiile criminalisticii moderne, cazurile în care oameni nevinovați erau trimiși la moarte nu erau rare. În Marea Britanie, în 1950, Timothy Evans a fost judecat și executat pentru uciderea fiicei sale. O investigație făcută 16 ani mai tîrziu a demonstrat că vinovatul era John Reginald Halliday Christie, un criminal în serie, responsabil pentru alte șase omoruri. Achitat post-mortem în 1966, cazul lui Timothy Evans a marcat eliminarea pedepsei capitale din tribunalele engleze. Un principiu al dreptului penal spune că este mai bine să achiți 10 vinovați, decît să condamni un nevinovat.

În cadrul dezbaterii despre moralitatea pedepsei capitale, argumentele sunt foarte variate, de la cele filozofice (răzbunarea și drepturile omului), pînă la cele practice (eroarea judiciară sau descurajarea). Dar dintre toate argumentele pro sau contra, unul singur este cel mai puternic înrădăcinat în pragmatism: costurile. Am crede că a trimite un om la moare e un proces ieftin, care va scuti statul de costurile de întreținere a prizonierului într-o închisoare. Mai mulți criminali, executați, mai puțini criminali în penitenciare. Dar pedeapsa capitală presupune un uriaș proces birocratic și legal, care durează mult mai mult decît în cazul unei condamnări la închisoare pe viață. În California, de la reinstaurarea pedepsei cu moartea în anul 1978, statul a cheltuit aproximativ 4 miliarde de dolari pe acest sistem, care a trimist la moarte 13 oameni[1]. Avînd în vedere că aproape 700 de condamnați încă mai așteapă soluționarea cazurilor, executarea criminalilor nu pare a fi o soluție economică.

Problema pedepsei capitale va rămîne mereu una foarte aprinsă, cu susținători în ambele tabere. Cu tote că majoritatea statelor lumii au eliminat această practică din sistemele lor judiciare, peste 60% din populația lumii trăiește în țări care încă își mai trimit criminalii periculoși să fie executați. China, India, Statele Unite și Indonezia sunt cele mai populate.

Poate fi pedeapsa capitală o soliție pentru a opri criminalitatea? Este morală? Este întreptățită? Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să fie în srînsă legătură cu așteptările noastre în materie de siguranța pe care societatea în care trăin ne-o poate oferi. Rău necesar sau practică învechită, ea este în continuare un subiect sensibil.

Din aceeasi categorie

Like la pagina Iasi365

Close

Daca vrei sa fii le curent cu noutatile din Iasi da-ne like...

0
Shares