Mă joc, deci tac din gură

Întotdeauna am considerat jocurile video ca fiind un hobby, o activitate pe care o faci în timpul tău liber pentru a te relaxa și a te distra. Desigur, pentru unii, ele reprezintă o profesie (programatori, artiști grafici, jurnaliști) dar pentru marea majoritate, jocurile sunt doar un mijloc de a evada din realitate, un mijloc comparabil cu mersul la film sau cu urmăritul unui meci de fotbal sau al unui serial la televizor. Din păcate, în ciuda popularității în creștere a jocurilor video pe piețele din lume, în România ele sunt văzute într-o lumină ceva mai vagă. Atît de vagă este această lumină despre care vorbesc, încît, uneori, îți cam este jenă să spui că printre hobiurile tale se numără și jocurile video. Probabil cauza acestui fenomen poate fi identificată în gradul scăzut de absorbție a progreselor tehnologice în cultura noastră. Pînă la urmă a trebuit să treacă ceva vreme de la lansarea și popularizarea platformei Facebook peste graniță pînă cînd ne-am făcut cu toții conturi acolo. Nu pretind să știu care sunt motivele care au creat această imagine sau dacă ele nu sunt nimic mai mult decît creațiile unei minți paranoice, dar poate analizîndu-le puțin, voi găsi măcar o firmitură de adevăr. Iar dacă nu, măcar mă voi putea amuza pe seama unei situații pe care o consider ușor ridicolă.


Cu ceva timp în urmă, am asistat la o discuție puțin bizară, dar interesantă. Stăteam la o vorbă cu niște prieteni și după ce au epuizat toate subiectele despre meciurile de fotbal din seara trecută (cunoștințele mele despre fotbal fiind atît de largi, încît le-as putea scrie pe un timbru și tot aș mai avea puțin loc), au început să vorbească despre Footbal Manager, un joc video. Nu m-a surprins neapărat că au adus în discuție un joc, pînă la urmă el fiind doar un simulator de fotbal, ci faptul că vorbeau despre el cu acceași pasiune cu care eu îmsumi aș fi putut vorbi despre un hobby distractiv. Și au continuat discuția destul de mult, ceea ce m-a încurajat să particip și eu, crezînd că am găsit un subiect de discuții comun: jocurile video. Din păcate, naivitatea mea a fost răsplătită doar cu priviri ciudate și rîsete. Se pare că mă înșelasem, dar totuși i-am auzit vorbind despre un joc. Singura întrebare care mi-a venit în minte atunci a fost „de ce ei pot vorbi deschis despre un joc video dar eu trebuie să mă ascund?” Poate că răspunsul are legătură cu relațiile încîlcite care se formează într-un grup de oameni, unde un singur individ nu poate destabiliza ordinea socială chiar atît de ușor. Dar dacă este adevărat, atunci înseamnă că unele jocuri video sunt acceptate social în România, iar altele nu.Fără prea multe descrieri, iată lista mea:

 

 

Cred că nu voi face nicio greșeală dacă voi plasa simulatoarele sportive pe primele locuri în lista mea de jocuri acceptate social. Bineînțeles, fotbalul este, și în mediul virtual, sportul rege, cel puțin în cultura europeană. Astfel, de la FIFA 98, an de an, pînă în prezent, creația celor de la EA Sports se bucură de cel mai mare grad de popularitate în rîndul gamerilor din țară. Foarte aproape de el vine Football Manager, un joc în care cunoștințele tale antreprenoriale despre conducerea unui club de fotbal (și, aș mai adăuga eu, priceperea ta la Microsoft Excel) vor fi testate și criticate în discuții amicale, le o bere, cu prietenii microbiști. Desigur, există și alte sporturi imortalizate în lumea virtuală iar cei care le joacă sunt văzuți ca niște specimene rafinate, cu un nas bine format pentru astfel de chestiuni, comparabili cu jucătorul de tenis care vine la terasă să-și dea pe spate prietenii fotbaliști cu un jargon de Wimbledon.

Ieșind din sfera sportivă, următorul joc probabil nu are nevoie de nicio prezentare. El este jucat de toate grupurile de vîrstă, de la cei mai tineri soldați, pînă la cei mai bătrîni veterani. E jocul care a atras cei mai mulți chiulangii în sălile de internet și jocul cu care-ți poți deschide o cafenea de net fără probleme. Vorbesc, bineînțeles, despre Counter-Strike. Din punct de vedere statistic este imposibil să găsești o persoană cu acces la internet care să nu fi auzit despre acest joc. Dacă fiecare țară ar avea un joc video ca sport național, România ar avea Counter-Strike.

 

Pastrînd aceeași tonalitate agresivă, următorul joc din lista mea de jocuri acceptate social în România este Mafia. Deoarece suntem o țară de șmecheri si cum cei mai șmecheri oameni din istorie au fost mafioții italieni, nu e de mirare că am dezvoltat o admirație aproape bolnăvicioasă pentru tot ce înseamnă cultura mafiotă. De la literatură, la cinematografie și mai nou, la jocuri, Cosa Nostra s-a infiltrat în industria divertismentului cu rafinamentul și brutalitatea unui gangster care îți face o ofertă de nerefuzat. Dar, avînd în vedere că jocul îți oferea o privire interesantă despre o perioadă violentă din istoria Statelor Unite și a Europei (în special a Italiei), Mafia s-a bucurat de o popularitate destul de mare în rîndul tuturor jucătorilor, mai ales că a fost un joc destul de bun.

Liste mea ar fi dezastruos de incompletă dacă nu aș menționa și seria Grand Theft Auto sau GTA pe înțelesul celor care încă nu au deslușit misterul celor 3 litere. Considerat în Statele Unite și în unele țări din Europa drept sursa tuturor relelor, responsabil pentru coruperea valorilor morale ale societății și alte cretinătăți ieșite din imaginația instituțiilor de presă senzaționaliste, pentru noi, GTA reprezintă o evadare într-o lume în care tu ești personalul principal al propriului tău film de acțiune în care îți faci singur cascadoriile. Și în care poți călca pietonii enervanți. Și în care te poți bate de unul singur cu poliția. Și în care te poți plimba cu un tanc prin oraș.

Probabil mai sunt și alte jocuri demne de lista mea și poate îmi puteți spune voi care credeți că ar merita o loc aici. Dar, orice ai face, să nu cumva să mărturisești că-ți cumperi jocurile video cu bani reali și că nu le descarci de pe un site de torrente. „Închisoare pe viață” va scrie pe tine. Și dacă te mai mănîncă să spui și că ești abonat la vreun joc online (adică un MMO), de genul World of Warcraft, fii sigur că n-ai să mai vrei să ieși din casă o vreme.

Am încercat să scriu acest articol într-o notă cît mai ironică, din dorința de a mă amuza pe seama unei situații pe care eu o consider ciudată. Mi-ar face plăcere să aflu care sunt motivele acestei atitudini ostile față de majoritatea jocurilor video. Poate mai multe informații despre cultura jocurilor ar rezulva problema. Poate prețul prea mare al jocurilor le fac să fie un bun de lux, comparabil cu caviarul pe care doar snobii îl mănîncă, în fața unor flămînzi. Mi-ar plăcea să cred că totul ține de timp și că în viitorul apropiat, cultura hobby-ului și a jocurilor video vor pătrunde ceva mai puternic în spațiul românesc. Dar pînă atunci vă las cu acest gînd: în 1964, compania americană de jucării HASBRO a lansat pe piață, alături de linia de jucării „G.I. Joe”, termenul de „action-figure” (figurină de acțiune într-o traducere forțată). Printr-o simplă schimbare de nume, compania a reușit să-și dubleze peste noape publicul țintă și, în mod direct, să vîndă păpuși băieților. Același lucru s-a întîmplat și în cazul benzilor desenate, care nu erau foarte gustate în afara unor grupuri restrînse de fani. Astăzi, multe dintre ele sunt identificate ca „romane grafice”, sporindu-le popularitatea.

Poate că pentru jocurile video o strategie asemănătoare va da roade. E adevărat că primul lucru care-ți trece prin cap atunci cînd auzi cuvîntul „joc” este „distracție pentru copii”. Dacă intradevăr problema stă doar în nume, atunci soluția e simplă. Sper doar că tabloidele nu ne-o vor lua înainte cu „simulatoare de violență și crime”.

 

Acest site utilizeaza cookie-uri. Navigand in continuare va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.